Magazine Nouvelles

Guillevic, Carnac traduit en corse par Francescu-Micheli Durazzo

Publié le 04 novembre 2009 par Angèle Paoli
«  Poésie d'un jour  »


Carnac
Source


CARNAC

Mer au bord du néant,
Qui se mêle au néant,

Pour mieux savoir le ciel,
Les plages, les rochers,

Pour mieux les recevoir.

Femme vêtue de peau
Qui façonnes nos mains,

Sans la mer dans tes yeux,
Sans ce goût de la mer que nous prenons en toi,

Tu n’excéderais pas
Le volume des chambres.

La mer comme un néant
Qui se voudrait la mer,

Qui voudrait se donner
Des attributs terrestres

Et la force qu’elle a
Par référence au vent.

J’ai joué sur la pierre
De mes regards et de mes doigts

Et mêlées à la mer,
S’en allant sur la mer,
Revenant par la mer,

J’ai cru à des réponses de la pierre.

Ils ne sont pas tous dans la mer,
Au bord de la mer,
Les rochers.

Mais ceux qui sont au loin,
Égarés dans les terres,

Ont un ennui plus bas,
Presque au bord de l’aveu.

Ne te fie pas au goémon: la mer
Y a cherché refuge contre toi,
Consistance et figure.

Pourrait s’y dérouler
Ce qu’enroula la mer.

Eugène Guillevic, Carnac, Éditions Gallimard, Collection blanche, 1961, pp. 7-8-9-10-11-12.


CARNAC

Mari in taddu di nudda,
Chì s’abbulighja à a nudda,

Da sapè meddu u celi,
I marini ed i scodda,

Da riceva li meddu.

Donna vistuta à a peddi
Chì ci forma i mani,

Senza u mari in l’ochja,
Senzu u muscu di mari chì no’ piddemu in tè,

Ùn tracuddarii micca
U volumu di i stanzi.

Mari quant’è una nudda
Chì vurria essa u mari,

Chì vurria da sè
Attributa tarrani

È quidda forza a soia
Pà rapportu à u ventu.

Aghju ghjucatu annant’à a petra
Cun i sguardi ed i dita.

È aghju meschju u mari,
Bughendu annant’à u mari,
Bulendu subra u mari,

Aghju cretu ch’iddi fussini i risposti di a petra.

Ùn si ni stani tutti indrint’à u mari
O in taddu di mari,
I scodda.

Quiddi chì sò luntani,
Smarsi in mez’ad i terri,

T’ani una noia bassa,
Quasi in orlu di labbri.

Ùn ti fidà di l’alga: u mari
Contr’à sè stessu ci s’hè trovu agrottu,
Cunsistenza è figura.

Ci si pudaria sbucinà
Ciò chì lu mari imbucinò.


Eugène Guillevic, Carnac, traduction inédite de François–Michel Durazzo.
D.R. Texte Francescu-Micheli Durazzo


________________________________________
NOTE d’AP :

Guillevic, Carnac traduit en corse par Francescu-Micheli Durazzo

Source

   François-Michel Durazzo, professeur agrégé de lettres classiques, poète de langue corse et traducteur spécialisé dans toutes les langues romanes, m’a tout récemment fait parvenir la traduction qu’il a faite en langue corse des quarante premières pages-strophes du poème Carnac, d’Eugène Guillevic. À l'extrait (les six premières pages-strophes) que j’ai sélectionné ci-dessus, je joins ci-dessous l'avant-propos en langue corse qui accompagnait cette traduction. J'adresse à François-Michel Durazzo tous mes remerciements pour ce bel hommage à Eugène Guillevic et à son épouse Lucia Albertini
.

Guillevic da Aiacciu à Carnac


   Eugène Guillevic viaghja à traversu à a midità di u seculu scorsu cù una boci unica. Ghjunghji quandu u surrialisimu t’hà piddatu a suprana è imponi a materia, a rialità pagna, micca quidda di l’imaghjinariu, ma a tarra, u sintimu quasi panteistu di a tuttalità sacra chì ci campa in centru. Senza furia, trapanighja u silenziu, pocu è pocu lu sculpisci, da Terraqué (1946) sin’à a morti in u 1997. Di l’omu natu in Carnac in u 1907, paisaghju stantaratu in a mimoria zitiddesca, sapemu chì mezu da scodda à mari, bosca à machja, stantari à stazzoni, li hè fermu impressu nant’à u marmaruculu u sintimu fundiu di l’itarnità, ghjuntu in a cuntimplazioni di l’uceanu brittonu chì ni licca i scodda è mughja n’u ventu. In quidda tarra sacra di fini di lu mondu, i maestri minavani à i sgaiuffa quand’in iscola li scappaia calchì parolla brittona. À Guillevic ùn li fù imparata issa lingua materna, a sintia è basta, masimu quandu i ghjinitori ùn vuliani chì i fiddoli capissini. A famidda era povara, u babbu era ciandarmu è ci vulia à sfrancisà da pudè finiscia un ghjornu issa vita galiriana. Di issi tempa duri, Guillevic rammenta in Vivre en Poésie i stundi di libartà in paesi incù i pochi ziteddi chì parlaiani francesu, i petri, l’arba è a filetta. S’inveni di i funtani di granitu; in taddu di strada, cù i so cruci, pieni ad alghi ed à catedda.

   À i dodici anni di u fiddolu crisciutu trà i stantari celtichi, u babbu fù trasfiritu dopu à a prima guerra in Ferrette (Alsazia). Altra tarra, altra lingua. Guillevic imparò, in issa tarra francata da pocu di l’Imperu tadescu, l’alimanicu cun i novi cumpagni, mentri chì u francesu firmaia a lingua di scola, una lingua chì li paria sacra, ghjeratica, riservata à l’impiigati è à u sapè. Rammenta chì in iscola dui cosi erani proibiti “parlà brittonu è sputà in tarra,” dui piccati chì dicini assa’ u disprezzu d’una volta. È v’eccu chì i puisii imparati à menti li palisavani un’antra lingua: “u ghjeraticu inde u ghjeraticu. Fù ciò chì mi piacì. […] C’era una lingua vulgari è una lingua da la ghjenti di tonu, u fiori di a sucità. […] È al di là di issu francesu, c’era un’antra lingua, quidda di u puemu. Mi li parsi chì incù una curdetta si facia un fil di farru. […] U versu era una lingua tesa chì ùn si pudia cambià. Una cosa solida. Com’è a petra. Sempri mi piacì a petra. Trà petra è versu, c’era una leia.” Tamanti sforza da ammaistrà la, issa lingua biniditta, chì t’avia da essa un ghjornu a lingua di a litaratura, dopu a lingua di u pani. Più di una volta dissi u pueta chì u francesu sempri li fù stranieru, è chì sinu à a so morti aprì u so Larousse da rileghja u sensu ghjustu di i parolli più semplici: pierre, chanter, aimer…

   Podarsi chì sighi pocu utuli à traducia puisia francesa in corsu! Ma in stu casu quì si tratta di l’iniziu di una puisia scritta in Aiacciu circa u 1960, chì si chjama propriu Carnac, u paesi natali. V’eccu u nosciu pueta chì fighjula u nosciu Miditarraniu, è da u so balconu aiaccinu senti com’iddu tracodda ad empia u volumu di a stanza d’albergu. A prima discrizzioni è propriu quidda di u mari nustrali, un mari universali chì pocu è pocu ammenta l’uceanu brittonu. Com’è dici dinò u stessu Guillevic, in issu chjama è rispondi incù Lucia Albertini, a moglia corsa: “crergu chì u paisaghju internu di u pueta hè filigranatu da i ricorda di zitiddina, parchì hè propiu u locu induva li si palesa u mondu, è ancu quì ebbi i so primi rapporta faciuli, strani o incuriusiti incù a lingua, i parolli.”

   Più in là di quist’incruciu pueticu trà petri è mari, venta è tarri, stantari brittoni o corsi, diriu chì u sguardu di u pueta hè sempri internu, leghji è rileghji u mondu cù l’ochja di a zitidddina, di i primi spirienzi. Ad un trattu affacca in mezu à issa discrizzioni u visu di u prima amori, quiddu di una zitedda brittona morta à l’ità di sedici anni. In a cuntimplazioni di u mari, quant’è u visu di a diletta Marie-Clothilde, ci hè issu viaghju in u sintimu d’infinitu, di cummunioni incù a tutalità chì porsi u nosciu mari à u gran pueta.

   À a so cara Lucia, iddu dicia aspissu “u to mari hè un lavu”. È soca a noscia calma chjamava in stu pettu brittonu u ricordu di u marosu, di u so impulsu viulentu è uceanicu. È sì in mezu à u ricordu chjuccutu di l’uceanu, stu palimspestu ci purghjessi u nosciu mari latinu? In sti versa si riflettani dui mari, dui tarri smimuriati, dui monda stantarati, dui ribbali uccidentali volti à punenti, cusì vicini, cusì luntani in un dialogu chì rinova tramindui.

Francescu-Micheli Durazzo



GUILLEVIC

Eugene Guillevic.

Source

■ Eugène Guillevic
sur Terres de femmes

→ 5 août 1907 | Naissance d’Eugène Guillevic
→ A
→ Rites




Retour au répertoire du numéro de novembre 2009
Retour à l' index des auteurs

» Retour Incipit de Terres de femmes

Retour à La Une de Logo Paperblog